Nu cred că poți fi clujean și să nu ai amintiri cu Grădina botanică. Ale mele încep din copilărie, când îmi părea imensă, interminabilă, uriașă, cu locuri ascunse și cu minuni venite din alte lumi. Cred că a fost primul loc în care am călătorit altundeva, departe, cu nuferii și căldura tropicală izbitoare din sera mare și cu cactușii. Două sunt însă amintirile pe care le văd primele când e vorba de grădină. Prima a fost o întâmplare din ultima zi de școală a clasei a opta. Era începutul verii, bineînțeles și mă aflam împreună cu colegii de clasă, foarte importanți la vârsta aceea, după o lungă perioadă în care ne pregătisem pentru ”examenul de treaptă”, adică pentru admiterea la liceu. Pe ultima sută de metri am aflat că nu mai trebuie să dăm examenul, că s-au potrivit lucrurile astfel încât vom putea continua liceul la Bălcescu, fiind locuri destule. Euforia era de înțeles și diriginta ne-a oferit în ultima oră carnetele de uteciști, care marcau un moment de maturizare. Mi-l aduc aminte, era roșu și mic și l-am băgat în buzunarul cămășii albe cu mâneci scurte. Am plecat cu toții spre Grădina botanică, un loc potrivit pentru a petrece momentul absolvirii gimnaziului și al trecerii mai departe. Eram băieți și fete, foarte veseli, de fapt copii mari de 14 ani, care experimentam societatea de prieteni, primele iubiri, gândurile pentru un viitor. În grădină ne-am urcat în castelul de apă, evident pentru a lua lumea în stăpânire și a privi în zare, poate se vede ceva din viitor! O colegă și-a scăpat din mână puloverul peste balustradă și acesta s-a oprit agățat în crengi, undeva mai jos. A trebuit să intervin și m-am cățărat pe structura turnului de unde, cu o lovitură bine țintită de pantof am făcut ca prețioasa piesă de vestimentație să cadă pe sol și să fie recuperată în deplina admirație a celor care contează. Am continuat plimbarea, am plecat spre centru și la un moment dat mi-am dat seama că nu mai aveam carnetul în buzunar. Probabil a căzut atunci când salvam puloverul. L-am pierdut în ziua în care l-am primit. Oare e grav, m-am întrebat? Nu am spus nimic nimănui niciodată doar am zâmbit de fiecare dată în următorii ani, când era vorba de uteciști, aducându-mi aminte de castelul de apă din Grădina botanică și de un sacrificiu meritat. A doua amintire e mai recentă, din vremea când începusem să predau la arhitectură în Zorilor și coboram pe jos dealul pe un traseu special, pentru a merge la masă la grădina de la Casa universitarilor, din centru. Ajungeam la gardul din prefabricate de beton dinspre strada Alexandru Borza, pe care îl săream pentru a continua coborârea în oraș pe cel mai frumos drum imaginabil, prin Grădina botanică. Am sărit gardul de multe ori cu bucuria de a intra în altă lume. De la un timp am început să văd locul acela ca fiind poarta mea, rezervată.
-
Șerban Țigănaș Arhitect, Președinte OAR
